Punct
și de la capăt
Am numărat anii: sunt 17 de când cineva mi-a făcut această poză, într-un subsol de undeva, pe lângă Podul Constanța, unde cineva ținea un curs de arte plastice, printre care și modelaj.
Drumul până acolo a fost unul ocolit. A trecut pe la Marginea, unde, stând în ploaie, mă uitam la olarii care, cu cea mai mare ușurință, ridicau vase pe roată. A trecut printr-un sediu de birouri corporate, unde încercam să-mi aduc aminte ce am făcut săptămâna trecută, dar și luna trecută, pentru că nu rămânea nimic palpabil care să marcheze trecerea timpului. A făcut apoi un ocol printr-o carte despre bijuterie, în care autorul povestea despre mărgele de ceramică, când am înțeles deodată că răspunsul căutărilor mele era în lut.
Așa am ajuns la cursul de modelaj, apoi la un curs ținut de singura ceramistă care, acum 16 ani, lucra la roată, într-o sală a liceului Mihai Viteazul. Trei ore, șase oameni, 30 de minute de chin efectiv încercând să centrez lutul pe roată, sub privirile nerăbdătoare ale celorlalți, care își așteptau și ei rândul, răsuflând ușurați când vedeau că pentru nimeni nu părea să fie ușor.
Drumul de acolo a fost unul lung: printr-un demisol pe o stradă adiacentă Căii Dorobanți, printr-un alt demisol lângă Piața Victoriei. O roată comandată din State, căreia i-am ars siguranța la prima pornire, bucuria incredibilă a primului cuptor, târguri, o săptămână în atelierul unui ceramist din sudul Angliei, o altă săptămână într-un alt atelier din Copenhaga.
Căutări peste căutări pentru a-mi găsi „vocea” în ceramică. Prima colecție. Bucuria infinită când, dintre toate formele ceramice, răspunsul meu s-a conturat în obiecte de iluminat.
Îmi răsună și acum în cap vocea olarului Daniel Leș, spunându-i partenerului meu de atunci, în timp ce eu lucram la roată:
nu va scăpa niciodată de chemarea lutului.
Și totuși, au fost ani de pauză. Ani în care am stat departe, în care am tânjit, dar au câștigat alte nevoi. Ani în care se simțea prea mult, prea greu: și job și atelier și viață, și tot.
Până acum o săptămână însă, în toți acești ani, nu a existat niciun moment în care să nu am atelierul meu în București. Acum o săptămână am încărcat roata, lutul, ustensilele, toate bucățile de puzzle care dau viață unui atelier, și le-am dus la țară.
Am închis atelierul din București.
Emoțiile din interior se zbat încâlcite între ele, un ghem gigantic care îmi umple coșul pieptului. Fire spinoase pentru despărțirea pe care nu mi-aș fi imaginat-o vreodată. Fire luminoase, pentru că promisiunea lui este încă acolo, chiar dacă la 300 de kilometri distanță. Fire întunecate pentru regret și altele vesele, pulsând de speranță.
A ști că iei decizia corectă nu este mereu același lucru cu a te bucura că ai luat acea decizie. Sufletul are nevoie să-și trăiască doliul. Nu după atelierul în sine. După o parte din tine care ținea lumina aprinsă într-un atelier imaginar, de care te desparți, la care renunți ca să faci loc unei alte părți să crească.
O lumină pe care o stingi intenționat pentru a putea aprinde o altă lumină, într-un alt spațiu, pe care să-l ocupi cu cine ești acum.
Sending love and hugs ❤️